Mihai Şora


”Stimate domnule Mihai Șora, aș vrea să pornim discuția noastră de la motto-ul, pe cît de frumos, pe atît de misterios, al primei dvs. cărți, Du dialogue intérieur: „Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om“. Intră, în această dilemă ontologică, și memoria, și uitarea?

În primul rînd, o precizare: nu este vorba, aici, de o „dilemă“ (așadar, de un „ori-ori“), ci de un „și-și“, – adică, la drept vorbind, de o „mono-lemă“, căreia însă faptul bipolarității îi conferă o perpetuă tensiune interioară, absentă în cazul ființei-otova.

Cartea aceasta, Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique, are o istorie întreagă (din care ar putea ieși un roman): a fost scrisă în timpul războiului, în anii ’40; eram în Franța, cu o bursă doctorală primită de la Institutul Francez, și, după ocuparea Parisului de către naziști, m-am retras în „zona liberă“, în sud, la Grenoble. Acolo s-au născut primii doi copii, pentru care, de dimineață pînă seara tîrziu, alergam să găsesc ceva de mîncare, în penuria generală care se instalase atunci. Tot ce scriam, la vremea respectivă, scriam în cap și doar odată ajuns acasă, noaptea tîrziu, cînd forfota zilei se estompa, apucam să transcriu paginile gîndite și memorate în timpul zilei. Am spus-o de nenumărate ori (pentru nerozii mai vechi sau mai recenți, pentru „analiștii“ mercenari din presa noastră, dar și pentru oamenii inteligenți și de bună-credință): era de neconceput – într-un asemenea moment al istoriei, cînd erai sufocat de teroarea nazistă, urmărit, hăituit, gîtuit și lovit în coaste de cizma groasă, dar bine lustruită a Gestapo-ului –, era de neimaginat să te plasezi, fie și numai teoretic, „la dreapta“ eșichierului politic. Cu alte cuvinte, stînga reprezenta, în Franța acelor ani, nu doar firescul răspuns la barbaria nazistă, ci chiar modulelementar de a-ți păstra nealterată esența umană. Subliniez cu tărie această expresie: „esența umană“. Îmi dau seama că, în zilele noastre, imperativul acesta al păstrării esenței umane și-a pierdut din fermitate și nici nu mai poate fi lesne înțeles.

Comparația pe care o făceam în carte este simplă (la limita evidenței, aș spune): un prun face prune; un stejar produce ghinde; părul, pere: mai moi și mai zemoase, dacă e de soi (și-l ajută împrejurările), mai mărunte și mai uscățive în vreme de secetă, arătoase nevoie-mare și lipsite de dulceață după multă ploaie…; dar întotdeauna pere, pere adevărate, niciodată prune sau ghinde. Mărul nu încearcă să facă zemoase ca para fructele pe care le produce, nici părul nu caută să le facă rumene și rotunde pe ale sale. Fiecare viețuiește după propria-i lege, iar rodul care-i încununează putințele îl reprezintă fără rest. Nici prunul, nici stejarul, nici părul n-au fost înzestrați cu putința mimării. Nici unul dintre ei nu-și știe imita vecinul. Omul, da. Nemulțumit cu ceea ce poate cu adevărat, copiază comportamente străine, care-i impun, dar pe care nu le și poate înzestra cu un conținut efectiv, mulțumindu-se cu aparența lor. Copiază literele, dar îi scapă înțelesul cuvintelor unei limbi care, pentru el, continuă să rămînă străină, deși o maimuțărește cu osîrdie. Numai omul ajunge să se împăuneze cu o a doua natură – în lipsa celei dintîi. Modul cel mai sigur, cel mai eficace de a-ți rata rodirea este să intri în tipare care nu sînt ale tale și cărora nu le dibui taina, pierzînd firescul propriului demers.

Pare evident ce spun aici – și chiar este, într-o oarecare măsură. Dar încercați să-i convingeți pe cei care trăiesc ori au trăit toată viața într-un perfect mimetism, într-o postură (de fapt: im-postură) care nu avea nimic comun cu înzestrarea lor originară, și veți vedea cît de dificil este să-i scoți din jocul propriu, să-i faci să-și recunoască teatralitatea sau duplicitatea. Memoria, ca și uitarea, intră, în mod substanțial, în această complexă, supraetajată ecuație a vieții omenești. De obicei, nu uiți binele pe care l-ai făcut. Nu te deranjează cîtuși de puțin (dimpotrivă) să-ți aduci aminte de el. Nu la fel stau lucrurile în cazul răului pe care l-ai făcut. Prima tendință este să-l arunci la spate; dar cu un risc major: acela de a-l repeta. E infinit mai corect să-l ai ca pe un avertisment: „Vezi că, în împrejurările cutare, ai făcut cutare rău și s-ar putea, în împrejurări similare, să-l repeți; fii atent.“ În fond, pașii greșiți pe care îi faci nu sînt mereu de natură să te trimită în focul iadului. Dacă i-ai făcut din neglijență, din lenea de a te lăsa pe socoteala primului impuls, toată problema este să-ți dai seama că ai făcut un rău în momentul în care l-ai făcut și să fii atent să nu-l repeți; nu e nevoie chiar să-ți dai cu pumnii în cap, și mai ales nu ca un spectacol de ispășire – fie și a unui spectacol fără public, în care tu ai fi propriu-ți public, care te autoaplauzi pentru acest act de „căință profundă“, profund nesincer.

Ați scris despre puterea lui „a fi“, puterea lui „a avea“. Există și o putere a lui „a uita“, pentru a putea merge mai departe?

Puterea lui „a fi“ e propulsivă; puterea lui „a avea“ e frenatoare. Pentru a înainta fără opreliști, e neapărată nevoie să-ți delestezi mereu ființa de puterea „avutului“ care te ține pe loc. Nu poți înainta dacă „avutul“ îți blochează drumul; dar ajunge să-l dai la o parte, să te eliberezi, cu seninătate, de el. Altfel spus, nu este imperios necesar să-l nimicești pentru a-ți păstra calea.

Puterea lui „a uita“… Sigur, există și puterea aceasta, dar este de tip negativ; este o putere a ștergerii, nu a configurării. E cea mai mare putere la îndemîna oamenilor slabi. Sînt pași greșiți, uneori, în trecutul tău pe care trebuie să-i rumegi bine ca să nu-i mai faci. A-i uita, pur și simplu, e totuna cu a te condamna să-i repeți la nesfîrșit. În fond, oameni sîntem și supuși greșelii. E cel mai mic păcat al nostru. Marele păcat începe odată cu repetarea celui dintîi. Bunăvoința și strădania sînt întotdeauna răsplătite, chiar dacă ținta n-a fost atinsă. Arunci la spate neizbutirile, ca să-ți poți continua drumul și atinge ținta. Dar nu e bine să le uiți chiar de tot, ca să nu riști să le cazi din nou victimă. Răul prin care ai trecut trebuie să-l poți recunoaște (în eventualitatea că l-ai mai întîlni în cale), pentru a-l evita. „Coada ochiului“ îți ajunge pentru așa ceva; nu este nevoie să stai mereu cu el în față, să-l monumentalizezi neîncetat, blocîndu-ți, astfel, orizontul.

Și încă ceva: alături de puterea lui „a fi“ și „a avea“, există și o putere a lui „a uita“ cînd e vorba de răul care ți s-a făcut. Dar să uiți binele care ți s-a făcut nu reprezintă o putere, ci un gol, un vacuum de ființă.

Cartea dvs. Eu&Tu&El&Ea… sau Dialogul generalizat (publicată în 1990) are o mică notă introductivă: „Această carte a fost scrisă în urmă cu doi ani – și blocată tot atîta vreme de o organizare a societății românești pe care am vrea (și împrejurările nu ne-o permit încă pe măsura așteptărilor noastre, ale tuturora) s-o dăm pentru totdeauna uitării“. Acest „pentru totdeauna“ nu e cumva și o capcană? Putem să facem asta cu adevărat? Și dacă da, cu ce preț?

Nu expresia pentru totdeauna „face problemă“, ci „datul la spate“, adică uitarea-pur-și-simplu. Dacă există o problemă în formularea la care vă referiți, ea constă în faptul că pare a evacua din memoria noastră răul prin care am trecut așa încît să nici nu-l mai recunoaștem în eventualitatea că l-am reîntîlni (putîndu-i, astfel, cădea victimă din nou și din nou, la nesfîrșit). Dar, dacă nu este cazul să evacuăm pur și simplu amintirea răului, nici blocarea în continua aducere-aminte nu este soluția cea mai potrivită. Orizontul făptuirii trebuie să rămînă mereu deschis – călăuza adevărată, în acest caz, fiind un fel de „simț-al-împreună-făptuirii“ care să înlesnească adaptarea cea mai fericită a binelui urmărit la situația concretă (și complexă) în care acest bine să-și poată desfășura nestingherit întregul potențial.

Ați trăit în regimuri politice foarte diferite. Cum reușește un om să rămînă liber, cînd vremurile îi sînt ostile? Și ce face cu materialul existențial, cum îl ordonează, ce păstrează și ce aruncă?

Cum reușești să-ți salvezi libertatea (interioară) în condiții de asuprire? În primul rînd, nelăsîndu-te copleșit de presiunea ce se exercită asupră-ți, ba chiar opunîndu-i-te cu fermitate (măcar în sinea ta, dacă nu mai este cu putință, în condiții-limită, să-ți manifești dezacordul în mod public), nedîndu-i curs cu nici un chip, sub nici o formă.

Este greu de formulat un răspuns teoretic, însă, independent de bunăvoință, adică de dorința de a te menține așa cum ești tu însuți, în pofida ostilității vremurilor, scăparea de sub asuprire e funcție de știința folosirii momentului celui mai potrivit pentru a evita strînsoarea chingilor care stau să te îmbuce. Fără ostentație, fără bătaie cu pumnii în piept (de tip „Știți cine sînt eu…?“). De fapt, bătaia cu pumnul în piept este primul obstacol pe care tu însuți ți-l creezi împotriva izbutirii proiectului la care ții. Tăcînd și făcînd – cred că aceasta este deviza omului care vrea să înfăptuiască ceva în pofida curentului majoritar. „Majoritar“ e mult spus. Dacă țintim vremurile prin care am trecut, curentul avea de partea lui puterea brută, nu majoritatea, nu consimțămîntul; deci era minoritar și puternic, uneori manevrat, cu cineva care-i stătea la spate și care – el – avea propriile-i interese în mișcările pe care le…, pe care le ce?…, pe care le patrona, în fond.

În plin regim comunist (atît sub Dej, cît și sub Ceaușescu), am conceput și izbutit,tăcînd și făcînd, să realizez difuzarea – în zeci (și uneori sute) de mii de exemplare – a culturii universale, în condiții de accesibilitate fără precedent: doi la sută din salariul de bază (care era de o mie de lei). În fiecare sîmbătă, la ora 14, era lansat, la Librăria „Sadoveanu“ din București, un nou volum din „Biblioteca Pentru Toți“, la prețul de 5 lei. Orice om, oricît de nevoiaș ar fi fost, reușea, în acei ani, să-și cumpere, cu doar douăzeci de lei pe lună, patru cărți de literatură.

În plin regim realist-socialist, ca editor (și purtînd întreaga răspundere a faptei!), am publicat și difuzat, în tiraj „de masă“, cum se spune, autori ca Shakespeare, Proust, Faulkner, Thackeray, Tolstoi, Mann și atîția alții. Am lucrat, singur-singurel, la planul editorial timp de un an de zile. După aceea, a urmat momentul în care mi-am ales echipa: cei mai buni redactori de carte, traducători, tehnoredactori, corectori: toți – excelenți profesioniști, începînd cu Tiberiu Avramescu, cel care a devenit mîna mea dreaptă și s-a ocupat de aspectele practice ale realizării „Bibliotecii Pentru Toți“, de legăturile cu restul personalului și cu traducătorii. După un timp, au infiltrat această echipă minunată și oameni mai slabi de înger, neciopliți ajunși, peste noapte, „intelectuali“ și numiți, pe filieră politică, în echipa noastră, ca să nu mai spun de cîte un turnător a cărui principală ocupație în redacție era să compună note informative către Securitate despre ce făceam noi. Dar nici turnătorii, nici neciopliții, nici cenzorii vremii n-au reușit să zădărnicească ori să altereze în vreun fel proiectul meu inițial.

Totul este posibil – și în orice fel de împrejurări – dacă ai curajul de a încerca, dacă ai acea constanță (cum scriam în anii ’40), obstinație (în anii ’60), pasiune(în anii 2000) de a duce la bun sfîrșit lucrul început și de a o face fără ostentație, fără să aștepți ceva în schimb, nici măcar recunoașterea faptelor pe care le-ai putut împlini de-a lungul vieții. Nu era, în gestul „Bibliotecii Pentru Toți“, nici urmă de gesticulație, nimic factice, comercial sau lipsit de consistență. Era – și o spun cu toată greutatea pe care o au aceste cuvinte – o formă a riscului individual și cea mai energică, cea mai autentică și eficace formă de rezistență prin cultură.

Poate memoria să lupte împotriva uitării? 

Poate. Însă cu o condiție: aceea de a consemna mereu cele întîmplate, fie și la modul aluziv-abreviat. Inconștientul își are regulile și socotelile sale, a căror administrare nu ne este chiar mereu accesibilă și care, fără a modifica substanțial amintirea lucrurilor trecute, le-ar putea totuși nuanța într-un fel anume în favoarea celui ce și le rememorează. Ba chiar le-ar putea face „uitate“, dacă sînt vital stînjenitoare. Stăpînirea „motivației“ profunde a propriilor acte nu ne este întotdeauna asigurată. Uitarea dezagrementelor zilei de ieri (ca să nu apăsăm prea tare pe pedală în zona negativului) ne menține în situația de a fi mereu expuși la reiterarea lor. Amintirea pașilor greșiți e obligatorie pentru cine ține la acuratețea propriului demers (și, ca atare, se vede obligat să-i evite cu orice preț). Există o etică a comportamentului de zi cu zi, a micro-evenimentelor de fiecare clipă, de la care nu ar trebui să ne abatem dacă ținem la calitatea vieții la care participăm (inclusiv a propriei vieți). Dacă este o memorie adevărată, nu are nevoie să lupteca să nu uite. În fapt, însă, memoria e ambiguă. Este o diferență netă între faptelebune pe care le-ai făcut și faptele rele pe care le-ai făcut. Memoria e selectivă: pe cele bune nu le uită niciodată, oricît de slabă memorie ar fi. Dar pe cele rele…, chiar dacă e o memorie ieșită din comun, se mai întîmplă, din cînd în cînd, să le și ascundă în tainițele conștiinței, mai ales dacă sînt de specie joasă. Există un fel de a reacționa la ceea ce ți se pare dușmănos în ce te privește pe tine: te întorci rapid și arzi două palme usturătoare; sau faci pe prostul și, cînd trece pe lîngă tine cel care te-a provocat, îi pui piedica. Nu este același tip, aceeași manieră de a reacționa. Diferența e ca de la cer la pămînt. Una este nobilă, cealaltă e josnică: e nobil să te lupți cu spada în mînă, e ignobil să profiți de o clipă de neatenție a adversarului tău și să-i dai un brînci, să-l arunci în prăpastie.

Există o funcție terapeutică a amneziei istorice? România de azi a învățat ceva din ce a trecut peste ea sau, pur și simplu, anomaliile au fost șterse cu buretele?

Există o funcție terapeutică a memoriei istorice: te învață să recunoști instantaneu (și să eviți) răul prin care ai trecut odinioară. A amneziei, în nici un caz; tocmai dimpotrivă: te împinge, din nou și din nou, în aceeași capcană. Poți să nu fi învățat mare lucru din tot ce a trecut peste tine…, dacă nu te duce capul. Dar a „șterge cu buretele“ e totuna cu a risca să recazi în groapa din care – cu mare opinteală – de-abia izbutiseși să ieși. Nu știu dacă România de azi a învățat tot ce trebuia din pățaniile ei de pînă acum; dar, așa cum este plasată (între Est și Vest, între Nord și Sud), cu înzestrările de care dispune (lingvistice în primul rînd, dar și de capacitate intelectivă în general) –, România ar putea deveni o entitate geo-politică mediatoare în această parte a lumii, în multe privințe, atît socio-politice, cît și culturale; însă doar adăugînd acestor calități o seriozitate și o consecvență de care adesea (și prea ușor) este dispusă (ori silită) să se dispenseze. Amnezia istorică – a eșecurilor, firește! – are drept efect reiterarea lor neîntreruptă. E bine să avem mereu în conștiință inventarul pașilor greșiți, ca să știm ce nu trebuie să facem. Restul – cu voia Celui-de-sus.

Unul dintre paradoxurile vremurilor de azi mi se pare că e acela al unei memorii de scurtă durată: a zilei de azi, înmagazinate pe pagina de Facebook, în Inbox. În același timp, trăim cu spaima cea mare a pierderii ei. Părem a avea totul ordonat și, în același timp, e nevoie de un simplu delete și știm că putem face curat. Cum priviți acest spectacol?

Cu stupoare; ca cineva care-și aduce foarte bine aminte de o vreme în care nici chiar televizorul (necum calculatorul, telefonul sau tableta) nu apucase încă să invadeze viața de fiecare zi a oamenilor – și care putea trece pe lîngă acest obiect paralelipipedic fără să simtă tentația de a-l deschide. Mi se întîmpla deseori ca prietenii care-mi cunosc obiceiurile să-mi telefoneze: „Vezi că pe postul cutare e o cursă de cai“ (îmi plac caii) și atunci apăsam pe buton și mă așezam și eu în fața televizorului (vechi și cu ecran mic; între timp, s-a defectat și l-am aruncat).

Memoria (ca o reiterare a timpului lăsat în urmă) nu este, pur și simplu,reproducătoare. Ea colorează într-un anumit fel evenimentul pe care-l evoci, intensificînd culoarea clipei în care te afli. Dacă, într-un moment de tristețe, îți aduci aminte de bucurii trecute, tristețea te covîrșește; dacă, în momente de bucurie, îți aduci aminte de tristeți trecute, bucuria se amplifică. Raportul cu trecutul, mai exact: raportul dintre prezent și trecut se stabilește prin niște vase comunicante care îl modifică pe unul în funcție de celălalt.

Aveți această temere a uitării prin ștergere de care vorbea Ricœur? Ce n-ați vrea cu nici un chip să pierdeți? Și ce ați fi vrut să nu mai fi ținut minte?

Nu am astfel de temeri. Mai mult decît de „uitarea prin ștergere“, mă tem, în România de astăzi, de falsificarea trecutului de către intelectualii mercenari ori de rea-credință; mă tem de judecățile fără apel, zgomotoase și josnice, ale unor oameni care s-au instalat, în ultimii ani – cu sprijinul financiar, logistic sau de altă natură al unor foști securiști –, în poziții-cheie ale presei românești și ale învățămîntului superior; mă tem de zarva care acoperă sau bruiază vocile clare; mă tem de nervozitățile primitive, năclăite de frustrări ori neînțelegeri, care ajung să tulbure pînă și mințile cele mai sclipitoare.

În ce mă privește, pe un plan mai personal, dacă vreți, n-aș vrea cu nici un chip să pierd amintirea prietenilor mei care nu mai sînt: Sănduc Dragomir, Eugen Schileru, Ion Frunzetti, Tiberiu Avramescu… Cît despre „neținut minte“, nu-i deloc nevoie să-mi propun așa ceva, de vreme ce memoria mea e alcătuită într-un fel care nu-i îngăduie să țină trează, să dilate amintirea răului prin care am trecut (nici a persoanei care-l va fi prilejuit). Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că răul nu reprezintă orizontul meu mnemotehnic; el a fost conștientizat în clipa trăirii lui (pe pielea mea) ca fiind rău (sau chiar Răul), dar amintirea lui nu mi-a organizatniciodată viața interioară, nici acțiunile sau momentele de liniște. Nu-mi propun cu tot dinadinsul această „neținere de minte“, nu eu hotărăsc acest lucru: așa s-a brodit să fiu alcătuit.

Dacă ar fi să faceți un album cu cîte o singură fotografie din fiecare etapă a vieții (moment istoric), ce ați alege să păstrați?

Dacă ar fi să-mi marchez linia vieții cu fotografii din fiecare etapă importantă a ei, aș alege, în primul rînd – și este evidența însăși (de altfel, nici n-aș avea o altă alegere de făcut) –, o fotografie de pe vremea cînd eram bebeluș: stăteam pe burtă, aveam capul ridicat și o privire care devora lumea ce-i stătea în față. Îmi face mare plăcere să revăd această fotografie. Mă impresionează, mai ales, capacitatea de absorbție a privirii. Este o privire care „înghite“ lumea. Dar nu este o încrîncenare a atenției: e o atenție intensă și destinsă în același timp, lipsită de încrîncenare, senină. Pe spate scrie și data (era pe la opt luni); și mai scrie așa (de mîna tatălui meu): „Puiul nostru Mihaiǔ“.

Pe urmă, mai am o fotografie care, pentru mine, este foarte evocatoare. Aveam vreo doisprezece-treisprezece ani; soră-mea – cu un an și jumătate mai mică decît mine. O dată pe an, la un moment aniversar oarecare, tatăl meu avea acest obicei: să mergem cu familia întreagă la fotograf și să facem o „poză de familie“: mama, tata; pe partea tatei – fiica; pe partea mamei, în stînga – fiul. Sora mea tocmai primise un ceas de la părinți, care era, evident, pe mîna stîngă. Dacă ar fi fost plasată în fotografie pe stînga, lucrul era perfect. Dar așa s-a nimerit atunci: fotograful m-a așezat pe mine în stînga și i-a creat soră-mii o problemă imensă: ceasul! Fiind la dreapta, mîna stîngă venea în jos, încît nu i se vedea ceasul. A stat, a cumpănit, s-a gîndit ce s-a gîndit și i-a venit brusc o idee: și-a luat repede ceasul de pe mîna stîngă, l-a pus pe mîna dreaptă și a stat – lucru cu totul neobișnuit – cu mîna dreaptă în șold, așa, cu ceasul la vedere, în „poza de familie“. Evident, nimeni n-a bănuit nimic, dar, ulterior, mult mai tîrziu, am aflat de la ea: „Știi tu ce problemă mare am avut eu odată, cînd mama și cu tata ne duceau în fiecare an să facem o fotografie de familie, iar eu tocmai primisem un ceas…? Ce să fac? Ce să fac? Și uite ce-am făcut…“

„Mîndria“ aceasta de a arbora un lucru nou, pe care tocmai îl primisem, n-am avut-o niciodată. Nu știu de ce; poate că aveam sentimentul că mi se cuvenea, și deci n-aveam de ce să mă mîndresc cu el. Fapt este că purtam firesc un lucru nou primit. Sora mea nu avea, nici ea, această „mîndrie“ cu toate lucrurile noi pe care le primea, dar atunci era ceva cu totul inedit: pentru prima dată în viața ei primise un ceas, nu? Și primise un ceas în împrejurările în care urma să facem o fotografie de familie, deci putea să lase o urmă a acestui fapt pentru eternitatea care-i stătea în față, iar la lucrul acesta ținea foarte mult.

Cînd eram tînăr, fotografierea era un eveniment care marca ceva: o aniversare, un început de viață (căsătoria, de pildă). Nu era un fapt cotidian; de aceea postura era studiată. Fotografia într-un picior, scărpinîndu-te la ceafă, nu era de conceput. E foarte greu acum să-ți dai seama ce reprezenta un portret de familie pe vremuri.Pe vremuri… mă întorc cu optzeci de ani în urmă, cînd aveam în jur de douăzeci. După douăzeci de ani, n-am mai figurat în fotografii de familie; eram însurat, părăsisem țara, eram departe. Figurez în foarte multe fotografii, în situațiile cele mai diverse – urcînd un munte, plimbîndu-mă… Dar tipul acesta de portret al familiei, cu solemnitatea corespunzătoare acestei fixări periodice a imaginii, care să marcheze momente ale trecerii timpului, nu mai era la modă. Ulterior, odată căsătorit, n-am mai mers niciodată cu familia să fac eu, în calitate de părinte, fotografie cu copiii mei. N-am nici una, nici o fotografie de tipul acesta. Am fotografii întîmplătoare, în ținute întîmplătoare, care pot să fie, de pildă, la plajă, în chiloți de baie, fotografii pe care nu le concepeam, pe vremea aceea, ca „fotografii de familie“, cu toate că mi s-a întîmplat să fiu la mare, de pildă, cu mama, tata, sora mea, în costume de baie…; dar nu se făcea „portret de familie“ în această ținută. Acum este posibil așa ceva; atunci – nu. Este o modificare de regim a imaginii publice. E o problemă de diferență de epocă, nu de diferență de nivel. Diferența este pe linia timpului, nu pe linia statutului (social, de pildă). În momentul de față, fotograful îți prinde imaginea la sutime de secundă, dacă nu la miime de secundă. Nimeni nu-ți spune „Zîmbiți, vă rog!“; te prinde așa cum te prinde chiar în… clipa e mult spus, trebuie să spui clipita aceea – și scurt! Deci nu este nici un fel de pregătire psihologică prealabilă pentru ca să te prindă exact așa cum ești tu: atunci. Toate imaginile de odinioară sînt imagini fictive: fața e o fațăcompusă; e o ficțiune de zîmbet, pentru că este un zîmbet încremenit; trebuia, în timpul zîmbetului, să ți-l și oprești exact în acea postură în care ai început să zîmbești. Nu puteai să-l desfășori; de aceea este o anumită solemnitate a tuturor pozelor de familie de acum (în cazul meu) aproape o sută de ani.

A treia fotografie la care țin foarte mult este din timpul serviciului militar. Eram soldat la un regiment de artilerie hipotractată. O bună parte a timpului mi-o petreceam călare, mai ales în deplasările la manevre, ieșirile din oraș și așa mai departe. Și mi s-a întîmplat ca, în postura aceasta de călăreț, să fiu fotografiat de un coleg, un camarad de armată (aveam mustață pe vremea aceea… – și aici e o poveste întreagă… cu mustața). La un moment dat, calul acela s-a ridicat în două picioare; voia să scape de mine, nu știu, îl jena ceva, și n-am avut altă soluție, ca să nu cad pe spate, decît să-l îmbrățișez, adică să mă culc pe grumazul lui și să-l țin cu mîinile. Întîmplarea a făcut ca un coleg de-al meu să aibă la îndemînă un aparat și să mă prindă în această poziție. Țin foarte mult la fotografia asta.

Spre deosebire de trecut, în ultimii zece ani am avut acest noroc uluitor ca trecerea mea prin lume să fie fixată de o ființă pe care o iubesc. Cum mă raportezeu la această fixare a trecerii mele prin lume? Mă raportez ca la un semn de dragoste, ca la un act de iubire răspunzînd iubirii pe care i-o port. La care se adaugă încă următorul lucru: momentele alese pentru a fi fixate în imagine sînt unicate; au această valoare de unicat. Sînt adînc semnificative și pline de adevăr; altfel spus: chiar așa s-au întîmplat lucrurile, nu e nici un fel de mise en scène. E o capacitate de a surprinde momentul semnificativ. Este și motivul pentru care sînt atît de adînc evocatoare: Grecia, Iordania, Israelul, Massada, Qumranul, Cezareea, Constantinopolul…, locuri la care visasem în copilărie, fără ideea măcar că aș putea să le văd vreodată, care au lăsat urme în imagini putînd fi reiterate oricînd vreau: nu o vagă amintire, ci însăși imaginea faptului care s-a petrecut efectiv. Că eram călare pe un cal e o amintire, așa…; dar să văd în imagine calul acela e cu totul altceva. Și-l văd! Cînd vreau eu! Și lucrul nu mi se datorează mie. Fotografiile recente sînt fotografii în care persoana fotografului nu mi-e nici străină, nici indiferentă. Deci nu mă uit niciodată, cînd sînt fotografiat, direct în obiectiv, ci mă uit pe de lături, să surprind figura, parțial acoperită de obiectivul însuși, al ființei care mă fotografiază. Și pe care eu o iubesc.

Faptul că împărtășesc și altora aceste imagini e, în fond, un act de altruism: vreau să împărtășesc și altora lucrurile care m-au încîntat pe mine; nu vreau, la modul egoist, să le țin doar pentru mine. În orice caz, nu e o formă de narcisism și nici un fel de-a spune: „Ia uitați-vă la mine, pe unde am fost eu…“. Nu. Dacă mi-a fost dat să mă bucur de atîta frumusețe, de ce să n-o împărtășesc și altora?

Care este cartea despre memorie și uitare care v-a spus cel mai mult?

À la recherche du temps perdu, firește.”

*** Un interviu de Ana Maria SANDU pentru ”Dilema Veche”.

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sa-uiti-binele-care-ti-s-facut-nu-reprezinta-o-putere-un-gol-interv

Rabindranath Tagore


Tu m-ai făcut nesfârşită

Tu m-ai făcut nesfârşită
aşa a fost plăcut înaintea Ta:
o gingaşă cupă ce-o deşerţi
şi o-ndestulezi mereu cu proaspătă viaţă,
un flaut de trestie ce sună pe dealuri şi prin văi
melodii veşnic noi suflând peste ele.
La nemuritoarea-ţi atingere,
inima-mi îmbătată
inundă şi-n valuri de nespus se revarsă.
Pentru darurile-Ţi nesfârşite,
ca să le pot primi,
am doar mâinile acestea strâmte.
Şi timpurile trec
şi tu-mi dăruieşti
şi mereu rămâne loc pentru a umple.